Fuga dupa fericire

Intr-un oras mare si aglomerat, unde agitatie este cuvantul cheie ce defineste starea de spirit a cetatenilor este greu sa vorbesti despre fericire si eu totusi voi incerca.

Este o zi luminoasa, chiar la jumatatea lunii noiembrie. Strazile sunt umplute de pietrisul acela din care vara se ridica praful atatat de rotile groase de cauciun de la tricicletele copiilor care pedaleaza furibund in timp ce mamele ii supravegheaza agale. Bancile de un verde mat isi pierd din culoare din cauza ploilor si se degradeaza incet, simtind parca nevoia unei poveri umane asupra lor. Din apropierea mijlocului incersectiei se aude un sunet asurzitor de masina turata, ce pare sa nu stanjeneasca pe nimeni, fiecare fiind obisnuit cu stridenta auditiva si acest amalgam de sunete taioase.
Pe strada lumea se imbulzeste sa se deplaseze lumea de o difersitate evidenta, ce totusi pare sa se imbine si sa faca un tot unitar, ce alcatuieste structura acestui oras al noului si vechiului, in care traditia este discreditata de modernisti, iar noul este blamat cu desavarsire de catre cei conservatori si traditionalisti.
In mijlocul forfotei spre o directie necunoscuta, sta disperat un om ce refuza, parca, sa se miste in toata agitatia acestei zile. El sta cu mainile inclestate in par, privind in gol inscristia "deschide si savureaza fericirea" de pe un afis publitiar, aflat ostentativ pe un baner imens de pe un bloc. Este nedumerit si nu stie cum sa reactioneze. Ultimul autobuz care il putea duce acasa tocmai plecase fara el, duce ce alergase jumatate de kilometru prin multime, dand coate in stanga si in dreapta pentru a-si face loc. Sta nemiscat in mijlocul trotuarului imcatsit de lume, ce nu pare sa il observe si nu are nicio dorinta de al intreba ce este cu el, pentru ca ar risca o pierdere de timp inutila, ce ar putea fi foarte pretioasa in alta circumstanta. Este imbracat ingrijit, cu o camasa alba cu dungi mici albastre, la gat poarta o cravata in dungi rosii pe un fond negru, din matase, lucrata manual de bunica lui. Este singura amintire ce il trimite cu gandul la bunica sa, ce i-a facut acest cadou Craciunul trecut, chiar inainte cu o luna de a muri. De altfel, este si singura lui cravata si se simte dator sa o poarte atat din simt moral, cat si practic. Poarta unicul costum al sau, de un negru mat, ce nu pare a iesi cu ceva in evidenta, decat prin curatenie, un atuu ce pare cu strictete sa si-l impuna. In mana sta singurul lucru ce ii putea aduce salvarea pe luna asta, plata chiriei si asigurarea celor necesare pentru copilul si sotia sa de acasa. In mana lui are o cutie mare, gri, metalica, ce adaposteste un set de instrumente medicale noi. Asta e rutina lui zilnica, in care si-a investit toata averea primita de la parinti, in speranta implinirii unui vis. Si-a investit o mare parte din banii sai pe aceste cutii, 50 la numar, in care credea cu tarie ca ii vor aduce in trai mai bun. Si-a facut si o poza, impreuna cu sotia lui si toate cutiile cu aparatura medicala, in holul casei in care statea cu chirie de ani buni. Se hotaraste sa isi desprinda picioarele parca inclestate in asfalt si sa se indrepte spre casa pe jos, neavand alta alternativa la greseala intarzierii sale.
Dupa ce ajunge acasa, pe un drum lung si destul de periculos, se intalneste cu sotia sa. O femeie slaba si trasa putin la fata, intr-o camasa de noapte alba, ce ii contrasteaza chipul untunecat si trist. Intra repede in camera ei si ii spune:
- Buna iubito, am ajuns acasa!
- Ce naiba ai facut pana acum si de ce mai ai inca in mana cutia aia nenorocita?! Asta vrei tu sa faci cu viata ta?! Nu vezi ca nu avem ce manca in seara asta?! Si apropo, a trecut proprietarul si ne-a cerut chiria pe martie, da?! Stii ca de atunci n-am mai platit-o. Sunt noua luni de atunci, da?! Mi-a spus ca daca nu platim nici luna asta va fi nevoie sa ne dea afara. Ai inteles?! Sa ne dea afara cu toate lucrurile si sa cheme zugravii sa ne vopseasca casa. Casa noastra! Stii ce inseamna asta.. insa nu apuca sa termine propozitia. Era foarte ofuscata si vorbea pe un ton ridicat.
- O sa dorm pe canapea in sufragerie, spuse el pe un glas stins si speit parca de putere si neputincios de a mai scoate alte sunete.
In dimineata urmatoare, ea ii promise ca se va muta inapoi la mama ei in orasul ei natal si ca o va duce mult mai bine acolo. Nu stia ce sa faca si cum sa reactioneze. Stia ca singura salvare a sa era sa se angajeze unde isi dorise de mult, la Demmi Den, o firma foarte mare de brocheri si agenti de bursa. Se duse la incerviu in acea zi. Urma sa fie o zi memorabila pentru el. Se imbracase cat putu de bine pentru acel interviu. Se intalnise cu angajatorul sau si vorbisera jumatate de ora despre calificarile si experienta sa profesionala si constatasera amandoi ca aceastea nu existau. Nimic din ce credea el nu exista. Totul era un vis. Se duse inapoi acasa. Insa acolo descoperi ca hainele si toate lucrurile sale erau la usa, iar usa refuza cu desavarsire sa se deschida. Se intamplase exact cum spune in seara precedenta sotia lui, sau mai degraba spus fosta lui sotie, deoarece ea se tinuse de cuvand si plecase la mama ei, in orasul natal din care venise. Acum, nu stia ce sa faca. Se invartea in jurul lucrurilor sale si ii vedea greu sa-si gaseasca un sens. Era nervos, era pervos, pentru ca el fusese cel mai bun in timpul liceului, din tot anul si avusese mereu rezultate bune. Facuse o facultate la care avusese rezultate meritorii si mereu reusea sa iasa primul in anul respectiv, la toate materiile. Totii colegii erau invidiosi pe el, iar profesorii nu aveau decat cuvinte de lauda la adresa sa. Se simtea bulversat de situatie si simtea cum pamantul ii fuge de sub picioare. Simtea ca totul se neruie in jurul sau si ii era imposibil sa faca ceva. Se simtea nedreptatit si singur. Mai singur decat fusese vreodata. Nu stia unde va dormi in seara aceea. Se duse inapoi la metro. Era totul gol si pustiu acolo. Ii se parea perfect. Vazuse o baie deschisa si se duse drept acolo. Cel putin acolo va dormi in seara asta. Era mai bine decat afara unde era frig si ploua. Era singurul loc unde era oarecum cald si putea sta. Unde nu era respins si privit cu ura si dezgust..in baia de la metrou.
Insa timpul trecu, dupa o luna el facuse cursuri de perfectionare la firma de brocheri si devenise un agent de bursa incepator. Este tot ce dorise. Este tot ce ii mai ramasese. Reusise sa se angajeze la firma la care visase. In simtea diferi ca pana acum. Avea ochii rosii, iar pe obraz ii cadea o lacrima mica si sarata. Facuse tot ce putuse mai bine si reusise sa fie mai bun decat restul colegilor sai de grupa la acele training-uri de formare. In seara aceea nu va mai dormi in buda din spatele metroului. Nu! In seara aceea isi va plati o camera de hotel. Merita asta! Nu stiuse exact cum se simtea si era un sentiment greu de descris. Poate..era fericit!