II: Post-mortem
Stau adormit acum în patul cel de veci,
Care-mi va fi lăcaş şi pururea peceţi.
Cu mâinile încălecate peste piept,
Cu ochii închişi, eu parcă dorm,
Şi meditând la viaţa ce-am avut-o,
Eu stau acum închis pe veci.
Deasupra-mi sunt flori săraci la număr,
Ce adânc se veştezesc,
Sub povara vieţii ce-a fost.
Şi candeli în lampă înmulţite,
Acum îmi ghidează drumul,
Spre a Domnului lumină.
Dacă stai, veghezi,
Cum a noastre lacrimi,
În lamparul luminos se-ascund,
Toate ca la oaste sunt,
Toate, compleşite de şoapte.
De-asupra capu-mi, se află,
O cruce făurită uşor,
Cu numele-mi încrustat,
Cu un aspru cositor.
Mă pun ca amintire la rădăcina crucii,
Să uit că am buchetul alb de cale,
Ca rod al aşezării destinului în viaţă,
Ca turma omenirii cu ochii roşiţi de gheaţă...
Ca turma omenirii cu ochii roşiţi de gheaţă...
Gându-mi numai la viaţa cea de-a pururi,
Trist, fericit, sau mort acum,
Plâng deasupra urmelor căzute,
Şi-mi făuresc chirpici în forme de lingouri,
Ce-mi zidesc asupra-mi ca nefireşti cadouri.
Îmi bat capacu-n cuie... Privindu-mi ochii goi,
Plec încă-odată în viaţa de apoi.
Şi mă-ntorc iarăşi,
Din întinsul ce odat-am fost vegheat,
Fiind iarăşi ce-am fost înainte de-a fi...creat:
Pământ...pământ...pământ...
Partener la crimă
Ouăle şi carnea sfârâie-n tigaie,
Pe masă pâinea se tot taie, taie,
Iar în cameră un tânţar este la masă,
Şi tot savurează, ca din melasă,
Sângele cel de desert din braţ,
Cu un ac, lung cât un maţ.
El nu ştie că-l privesc,
Cum s-enfructează fără risc;
Nu ştie când îi va fi sfârşitul,
Dar ştie că va veni, când nu va simţi.
Îl las să mănânce cât poate,
Pentru ca apoi să nu mai poată scoate,
Capul în lumea celor vii.
Pleosc! O palmă îi cade peste cap,
Las în urmă un cadavru desmembrat,
Scăldându-se într-un sânge furat,
Într-un lac de mult visat,
Neuitând că este doar un vasal,
Scăpând lumea de încă un criminal.
Testament fără avere
Las un testament fără avere,
Scris cu sângele vinelor mele,
Înroşit şi el de durere,
Îndurat-a frig şi grele.
De când am venit aici,
Mi s-a părut o nedreptate
Şi m-am plâns la toţi, la frate,
Dar acum văd mai bine,
Tot ce atunci nu vedeam de la sine
Şi trebuia să aflu din citate,
Fără să respir viaţa în întâietate.
Ani de zile am croit,
Tot ce pe la jumătate am plătit
Şi aşteptăm şi iarăşi ruga,
Ce nu vine fără truda.
Ce am gândit eu am făptuit,
Iară m-am oprit din gândit,
Pentru a face o sădire-n trup,
Să mă opresc să îl mai rup.
Până acum mă întrebam,
De ce m-au adus cu atâta tam-tam,
Dar am înţeles că-i bine să protejeze lumea,
De demonul din mine, care nimic nu mai avea,
Din tot ceea ce i s-a dăruit,
Fără să ceară mult pentru a fi răsplătit.
Momentul meu i-acum,
Să mă ridic, s-o iau la drum,
Să fac ce nu am făcut pân-acum,
Să fac ce nu am făcut pân-acum,
Să las principiile toate
Şi să tai lanţul ce mă ţine legat de trecut,
Să retrăiesc tot ce n-am avut.
M-apuc...să tai...
Iarna-n cimitir
S-a aşternut zăpada, rânduri,
Peste foste voastre trupuri,
A pudrat, pe toţi, pe toate, cu fond de ten
Şi v-am împodobit gradina, casa, cu polistiren.
Un copil neastâmpărat, scăpat,
Poate din mâna părinţilor; agitat,
A dat busna-n casa voastră,
Şi a costrit, fără aviz legal,
Un om de zăpadă, cam inegal.
Însă, v-a lăsat un paznic loial,
Ce nu se va urni, nicicând...
Din ochi îi iesă din trânsu-n viermişor,
Şi a căzut, iar zăpada sa-nprăştiat uşor,
Iar din piept îi iese un cui din plumb,
Ce îi creeaz-un bâmb,
Omului de zăpadă...la mormânt...
Acum, am venit şi eu cu colinda la voi,
Dar, nu vă cer mai nimic, ca alţii de la noi,
Doar liniştea şi gândurile ce mi le-aţi dat,
când vă vizitez, în conacul din marmură sculptat,
Chiar şi cu gerul de iarnă, strat,
La al vostru trup îmbălsămat.
Dar ce cade din stea şi clopoţei?
Un fulg ce s-a transformat în apă,
De la căldura mâinii mele
Şi a căzut pe o petală roşie de trandafir,
Ca, lacrima mea pe vostru, cheg de sânge,
Care iarăşi se transformă-n gheaţă...
frig...
Cam atat pentru acum, totul este pe bucati...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu